Jurnal de tâmplar

 

Am mişcat munţi. Şi am crezut că întodeauna vom putea mişca munţi. În primul rând am servit oameni, după aceea ne-am uitat la lucrare. Atenţi la cerinţele oamenilor, încercam să ne adaptăm la buget, de cele mai multe ori în paguba noastră. Dar în final era satisfăcător să lasăm după noi oameni mulţumiţi. Vremurile s-au schimbat. Oamenii s-au adaptat. S-a rupt vraja relaţiilor omeneşti. S-a instaurat economia de piaţă, care ne-a adus cai verzi pe pereţi, păsări cântătoare pe gard, care nu se lasă prinse. Clienţii au devenit îngâmfaţi, colegii mei de lucru mai calculaţi. După 15 ani de lucru împreună, m-am trezit singur în atelierul meu, care era conceput pentru a susţine o comunitate simbiotică. S-a risipat visul de parcă nici nu era nimic înainte. Am continuat singur. 15 ani am lucrat singur. Criza umană, culturală şi economică, care părea la început doar temporară, s-a instaurat ca stil de viaţă, zici că era ceva intenţionat, artificial generată. Nu m-am redresat. Am munci...

După mai bine de 30 de ani de muncă în tâmplărie, a venit un moment în care simt că trebuie să schimb ceva. Am împins rentabilitatea la limita prăbuşirii din cauza presiunii clienţilor de a lucra ieftin şi repede. Serviciile complete cu transport, cu montaje incluse, deseori nu era apreciată, era un fel de aşteptare de bonus din partea mea. Internetul a facilitat ieftinismele, a promovat calitaţile slabe, care deseori clientii nu deosebesc, neavând repere reale. Doresc să lucrez în continuare în atelierul meu din Mintia, într-un ritm care îmi permite să fiu atent la detalii. Nu mai caut grabă, ci corectitudine în ceea ce fac. Probabil voi găsi greu de lucru, fiindcă serviciul de montaj si transport voi separa de lucrarea respectivă, aş dori să implementez şi eu sistemul comercial utilizat de depozitele mari: transportul şi montajul este responsabilitatea clientului. Sunt nevoit să îmi asum acest risc, având unele limitări fizice în a ridica obiecte grele. O să încerc să prezint câteva...